Rănile care nu se văd dor uneori cel mai tare. 
Când vorbim despre abuzul asupra copiilor, mintea noastră tinde să caute semne fizice. Însă există o formă de violență extrem de răspândită, extrem de distructivă și, din păcate, adesea normalizată: violența psihologică / abuzul emoțional și verbal.
Țipetele constante, jignirile, etichetările („Ești împiedicat”, „Nu ești bun de nimic”, „M-am săturat de tine”), compararea cu alți copii sau ignorarea intenționată a nevoilor afective (pedeapsa prin tăcere) nu sunt metode de disciplinare ci violență psihologică.Cuvintele pe care un copil le aude în mod repetat de la părinții sau îngrijitorii săi nu dispar în aer. Ele sunt asimilate complet și devin, în timp, propria sa voce interioară. Un copil crescut în critici nu va învăța să fie mai bun, ci va învăța să se urască pe sine și să creadă că nu merită să fie iubit.
Cum putem schimba aceasta ? Mici pași pentru o comunicare sigură:
Corectează comportamentul, nu identitatea copilului: În loc de „Ești un băiat rău/o fată rea!” folosește „Ceea ce ai făcut acum nu a fost corect. Hai să vedem cum reparăm.” Validează-i emoțiile, chiar și pe cele dificile: În loc de „Nu mai plânge din prostia asta, ești mare!”, încearcă „Văd că ești foarte supărat și e în regulă să plângi. Sunt aici cu tine până îți trece.” Cere-ți iertare când greșești: Cu toții ne pierdem uneori răbdarea. Dacă ai țipat, mergi la copilul tău, coboară la nivelul ochilor lui și spune-i: „Îmi pare rău că am țipat la tine. Am fost foarte obosit și stresat, dar nu a fost vina ta. Te iubesc.” Acest gest nu îți scade autoritatea, ci îl învață pe copil ce înseamnă responsabilitatea emoțională.Educația adevărată se face prin conectare, limite ferme și mult respect, nu prin frică, umilință și control. Dreptul la siguranță înseamnă, în primul rând, o casă în care sufletul copilului este protejat.
Distribuie această postare pe profilul tău dacă susții o educație bazată pe empatie și blândețe! Să fim noi schimbarea de care copiii noștri au nevoie.
